Unde: Bucureşti, România, Bazinul Olimpic „Lia Manoliu”
Când: 12.07.2012 – 15.07.2012
De ce: Campionatul Naţional de Nataţie al Juniorilor II
(fete 13 – 14 ani, băieţi 14 – 16 ani)
Cum: pe o căldură infernală, de 400C la umbră şi de 300C în bazinul “din aer liber”
(temperaturi neoficiale, măsurate convenţional pe pielea sportivilor şi a spectatorilor)
Cine: Robert – Andrei Glinţă, 15 ani, CSM Piteşti (antrenat de prof. Viorel Ciobanu)

Număr maxim de probe permise la start: 8 individuale plus 3 cu ştafeta

Număr de probe în care a luat startul: 8 individuale plus 3 cu ştafeta
(50 şi 100 liber; 50, 100 şi 200 spate; 50 şi 100 fluture; 200 mixt)

Număr de medalii obţinute: 8 de aur individuale plus 3 de aur cu ştafeta

Număr de recorduri naţionale doborâte: 2 individuale plus 1 cu ştafeta
(100m spate, cu 59:15; 50m spate, cu 27:47, acesta fiind record naţional atât la 15 ani, cât şi la 16 ani; 4 x 100m liber, alături de Costi Niţulescu, Bogdan Scarlat şi Ali Burcescu, cu 3:51:48)

Statistica Federaţiei Române de Nataţie a fost serios afectată de trepidaţiile generate de zbaterea unor copii mult prea talentaţi pentru a fi inhibaţi de dezinteresul naţiunii româneşti pentru sportul contemporan, cu precădere oricare altul în afară de fotbal.

Printre aceşti tineri sportivi fără alte preocupări extraşcolare în afară de înotul zilnic, mult, obositor şi fără răsplată pe măsura efortului, s-a aflat şi Robert Glinţă, un abonat al performanţelor lăudabile ale ultimilor ani.

Robert pare un adolescent obişnuit. Doar în slip, se vede că face sport, însă în blugi şi în tricou, trece drept un băiat care nu prea se omoară cu mâncatul. Este înalt (1,8 m) şi are un mers de copil plictisit. Dacă nu ai şti că trebuie să fii cu ochii pe el, probabil că nu l-ai lua în seamă la start… Sau, mă rog, nu ai miza pe el drept câştigător, căci toţi par la fel, cu busturile lor goale, “lucrate”, şi cu capetele de nerecunoscut înţesate în căştile lor multicolore… Norocul celor care vor să-l urmărească o întreagă cursă pe potenţialul învingător este că, în competiţiile de înot, favoriţii au rezervate culoarele centrale (4 şi 5) – cam pe acestea reuşeşte, de cele mai multe ori, să şi le rezerve în urma calificărilor de dimineaţă. Însă nu este o regulă…

De altfel, în calitate de persoană care îl cunoaşte direct, aş putea spune că nimic nu este o regulă pentru Robert. Nu în sensul unei răzvrătiri sportive, ci în sensul unei eliberări de orice prejudecată…
Dovada: corectarea unui record naţional vechi de 25 ani (în proba de 100m spate) în luna aprilie, doborârea de-acum propriului record naţional în luna iunie şi corectarea lui în luna iulie, toate ale aceluiaşi an. Mai mult, dăruirea necurmată în toate probele, fie ele individuale sau în echipă, alături de oricare dintre colegii de aceeaşi vârstă cu el, face să pară că sub pielea lui firavă are nişte rezerve inepuizabile de resurse fireşti.

Ei bine, luna aceasta ne-a întrecut toate aşteptările! Aş putea spune că parcursul acestui campionat naţional a fost excepţional, dar nu ar fi suficient. De aceea am să spun că a fost… ireproşabil! Ştiu că nimeni nu este perfect, că întotdeauna este loc de mai bine, dar oare mai mult de atâta… e “sănătos” să primim?

Şi, “ca să fie treaba-treabă”, Robert poate mai mult! Mi-a spus-o chiar el, ca o promisiune. A “zgâlţâit” aici şi recordul naţional la 50m fluture, însă acesta a părut de neintimidat. Cuminte, Robert s-a oprit la 7 sutimi în spatele lui… Şapte sutimi… nu ştiu dacă cineva în afara unei tehnologii de calcul moderne poate număra… O clipită, pare-mi-se… Aşadar, promisiunea lui pare pertinentă – la Central Europene “va cădea” şi acesta… Asta, dacă Robert nu se răzgândeşte… (căci, uneori, se declară “sătul” – şi ştim cu toţii ce urmează unei astfel de senzaţii de saţietate).

De ce îl laud? Ştiu că risc foarte mult lăudându-l! În primul rând, s-ar putea să nu mai vrea să îmi mănânce mâncarea vreo câteva zile la rând (ceea ce mă chinuie cumplit) – nu-i place deloc să îi aduc elogii, mai ales în public! În al doilea rând, s-ar putea să dau dovadă de îngâmfare (lucru pe care mă străduiesc din răsputeri să nu i-l imprim şi lui Robert – este cel mai condamnabil defect “învăţat”). În al treilea rând, s-ar putea să supăr pe cineva – nu este singurul copil grozav în “ceva”, nu în sport şi, mai ales, nu în nataţie. În al patrulea rând risc să fiu judecată că urmăresc vreun interes prin împărtăşirea punctului meu de vedere cu oricine vrea să citească. În al cincelea rând (aş mai enumera vreo câteva, dar nu vreau să devin plictisitoare) aş putea risca să cad în ridicol, ridicând în slăvi un “pui” mult prea crud, mult prea apropiat mie şi mult prea neinteresant din punctul de vedere al direcţiei în care se îndreaptă România noastră “destabilizată”.

Şi totuşi risc! Risc, pentru că insist ca el să fie un exemplu! Insist ca cei alături de care înoată să ştie că de aici pleacă totul – de la ambiţia şi credinţa că orice este realizabil, atunci când ne debarasăm de preconcepţia “imposibil”.
Insist să îl fac să se simtă apreciat! Şi insist să îl conving că este vizat! Vizat să reprezinte o familie, un club, un oraş, o naţiune… Insist să îl provoc să fie şi mai bun! Insist să îl cointeresez în sentimentul de patriotism care ar trebui să primeze interesului pecuniar atât de greu de satisfăcut în zilele noastre!

Promit că, pe viitor, spectacolul performanţelor răsunătoare are să devină şi mai interesant. Interesant pentru că Robert are valori de ajuns – Alexandru Fărcuţiu (16 ani) şi Bogdan Fodor (17 ani) sunt doar două exemple sugestive. Interesant şi datorită a ceea ce vine din spate: Radu Ionuţ (acum de 13 ani), pare un luptător redutabil în bătălia cu recordurile naţionale.
Aşadar, tocmai se contruieşte o arenă, în care leii îmblânziţi de antrenorii lor-profesori nu au alte intenţii culinare decât să devoreze recorduri.

Aşadar, avem câteva acţiuni bine cotate la Bursa de Valori a jocurilor olimpice din următorii 4 – 12 ani.
Şi atunci întrebarea se pune: este cineva interesat de investirea în acest pachet de acţiuni, apararent neatractiv, dar potenţial aducător de beneficii materiale, sociale, umane şi politico-strategice?

Sau, altfel spus, România are valori. Dar… le vrea